PodgoriiVinuri

VINOistorii. Grigore Ghica și Chateau Lafite

FOTO: class.ro

Edouard Grenier, prieten cu mai celebrul Lamartine, a fost un poet și diplomat francez, o vreme secretar al domnitorului Moldovei Grigore Alexandru Ghica, la recomandarea lui Vasile Alecsandri.

El ajunge la Iași în 1855, capitală care, după cum povestește francezul, avea pe atunci o singură stradă pavată, și nici aceea de la un capăt la altul („în vremea aceea, o singură stradă era pavată, artera principală a orașului. Chiar curtea palatului nu era decât o mare mlaștină sau groapă impracticabilă”).

1855 este un an important în istoria Moldovei și, extrapolând, în cea a României, deoarece atunci a avut loc dezrobirea populației rrome, proces evident anevoios, dar adus până la urmă la îndeplinire. În Țara Românească același lucru se va întampla un an mai târziu.

Tot sub domnia lui Ghica se va aboli cenzura presei și a operelor literare, aspect din care va rezulta o înflorire a producției jurnalistice și literare în anii următori. Și mișcarea unionistă va fi sprijinită de domnitor, lucru deloc agreat de către Marea Poartă sau Rusia.

Lucrarea lui Grenier poartă numele „En Moldavie 1855-1856”, fiind publicată în 1894 la Becanson, în doar 10 exemplare. Din fericire, pasaje din ea ne sunt accesibile via „Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea”, serie nouă, vol VI, Editura Academiei Române, București 2010. Ea ne oferă o imagine interesantă asupra perioadei, dar și asupra persoanei „gospodarului” Ghica, pentru că așa se numea conducătorul principatului în epoca Regulamentului organic. Grigore studiase în Franța și în Confederația Germană, aducând cu el, pe lângă idei inovatoare, gusturile locurilor, după cum aflam în cele ce urmează.

Foto: wikipedia.en

„Prânzul era de obicei la ora patru; dacă, din întâmplare, era devansat, domnul mă anunța printrunul dintre servitori. Mă îmbrăcam și urcam în salonul în care erau reuniți comesenii. Beizadelele, aghiotanții, una sau două prințese cu soții lor, câteodată secretarul grec Bibika, un caraghios de care voi vorbi mai încolo. Se trecea în sala de mese când se anunța că domnitorul era acolo. Locul meu a fost totdeauna aproape de tinerele prințese; bucătăria era franțuzească; vinul la fel, un Chateau-Lafite. Singurul detaliu puțin oriental era un soi de paj, care statea în spatele principelui cu un enorm evantai din pene de păun, lucrat la mănăstirea Văratic, și alunga muștele cu o gravitate imperturbabilă.

Masa era destul de rapidă, principele mânca repede și în liniște. Nimeni nu îndrăznea să ridice vocea în fața principelui sau a tatălui și el, neavând să le spună nimic nou, se tăcea. La început am tăcut și eu ca toată lumea, am tăcut. Dar când am observat că tăcerea principelui venea din plictiseală, iar a mesenilor atât din timiditate cât și din vidul capetelor lor mici, când am fost convins că vor fi bucuroși toți, mari și mici, să nu se mai plictisească atât de regal, am rupt tăcerea și, fără a-l întreba pe domn (niciodată nu trebuie întrebat un domn), am riscat câteva glume. Am fost întrebat despre Paris, Franța, împărat, personajele zilei, viața mea, călătoriile, Germania, Italia, Anglia etc. Fata principelui s-a descrețit; a fost binevoitor, a început să mă tachineze. Îi răspundeam cu respect, dar liber. Masa s-a înveselit. Mesenii au devenit agreabili; copiii nu-și mai reveneau și mă complimentau. Domnul însuși a prins gustul și îmi declara război când acceptam să mănânc în oraș” (pg. 661-672).

Imaginea în care francezul îl zugrăvește pe Ghica este destul de luminoasă, un domn educat și în general binevoitor, însă constrâns de lipsa de putere reală în ce privește reformele mari, profunde. Apoi vede contrastele: în curțile domnești și boierești bucate și vinuri franțuzești, dincolo de ele – poporul de țărani „rămas în urmă cu câteva secole, înveșmântați ca dacii de pe columna lui Traian, unii încă robi”.

În final, întorcându-ne la vin, să amintim că, tot în 1855 (simpatică și această coincidență!), numitul Napoleon al III-lea a cerut, în avanpremiera Expoziției universale de la Paris, să se clasifice temeinic vinurile de Bordeaux. Clasificarea va rămâne în istorie, fiind neschimbată vreme de mai bine de un secol. La data apariției, în clasa de elită, numită Premier Grand Cru, erau patru vinuri:  Château Latour, Château Margaux, Château Haut-Brion și…Château Lafite, vinul de pe masa domnitorului. Proprietatea omonimă va fi cumpărată în 1868 de baronul de Rothschild, schimbându-și numele în actualul Lafite-Rothschild.

Scrie un comentariu