Vinuri

DESPRE ȘPRIȚ, FĂRĂ PERDEA: Apă cu bule din Brașov pentru vinul acru din Muntenia

Sursa foto: BCU Cluj

Nu știm dacă obiceiul șprițului s-a răspândit ca fulgerul din Viena, Veneția sau Budapesta, însă e cert ca șprițul (încă neîntâlnit sub denumirea de azi) se practica în epocă și la Bucuresti. Dovada? De găsit în rândurile de mai jos.

“Domnul Wallbaum mergea atunci mai des cu mine și cu Heinrich la izvoarele de apă proaspătă la cofetaria Ferestro, așezată la o jumătate de ceas de oraș, uneori îmi oferea un pahar de bere de la beraria Krebs- pe atunci singura din București- și îmi recomanda cu tărie să nu beau niciodată vinul obișnuit al țării curat, ci întotdeauna amestecat cu apă sau cu apă minerală acidulată” zice Rudolf Neumeister în “Amintirile unui cleric din dispora” 1844-1848, în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea: 1847-1851 (volumul 6, pg 131).

Poate credeți că asta făceau doar niște germani în mijlocul Țării Românești, fiind obișnuiti cu ale lor. Greșit! Ia priviți:

“[…] se poate primi astfel de vin și în restaurante, unde au și apă minerală, numită borvis, prin amestecul căreia vinul musează ca șampania și se lasă băut cu plăcere. Asemenea apă se aduce aici din Brașovul Transilvaniei, în butelii înfundate cu rășină. Vin bun, muntenesc, aproape nu există în București. De obicei este acru, dar în două cu apa minerală este cu desăvârșire plăcut de băut. Dacă au aici vin bun, atunci acesta este de la Odobești din Moldova”, ne spune un Anonim polonez la 1854 (jurnal în manuscris găsit în biblioteca publică din Varșovia), reprodus în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea (volumul 6 : 1852-1856, Pg 196).

Dar, acum pe grai molcom, ardelenesc, iată ce găsim într-un ziar de limba română (“Familia”), păstorit de Iosif Vulcan, din Nagyvarad (Oradea-Mare), in 1889, așadar dinainte de Unire! E “Doina de pe Mureș”, și zice-se în ea place-mi borvizul cu vin, mândra din satul vecin. E drept ca autorului îi plăcea și “vinul curat și mândra din alt sat”,  și așa ne întoarcem la “borviz”, care e cuvântul preluat din maghiară pentru apa minerală cu bule.

În Regat, Caragiale-tatăl, deși amintește frecvent de obicei în Momente și schițe („trei cinzeacuri cu sifon“, „două baterii cu sifon mare“, „o semibaterie cu sifon“), nu-i spune niciodată pe numele astăzi consacrat. Pentru că nu exista încă la noi. Fiul însă…”Se găseau pe atunci, slavă Domnului, și nu scumpe, vinuri de Bordeaux și de Bourgogne să fi făcut cinste unui ospăț regesc. Lui Gorică nu-i erau însă pe plac, el vrea un vin mai ușor, vin indigen, vin de gradină, descoperea el câte unul grozav și ne căra, prin cine știe ce fund de mahala, să ne cătrănească cu vreo poșircă mucegăită și tulbure”(Craii de Curtea Veche, în Opere, ed. Fundației Culturale Române, București, 1994, pg 76). Și punctul pe i-ul din vin: “se putea spune chiar că mai mult se făcea că bea, umflându-se cu șprițuri cu sifon, cu sifon albastru”.

Să avem rezon, însă! “Craii…”, deși asezați în plin belle epoque, au fost moșiți nu mai puțin de două decenii prin sertarele autorului, apărând propriu-zis abia în 1929.

Un moment mai precis al apariției termenului vom descoperi în episodul următor.

Citește și: DESPRE ȘPRIȚ, FĂRĂ PERDEA: de la „spritzen” la „froccs”

Scrie un comentariu