EditorialIMPORTANTPodgorii

110 ani de RĂZBOI între VIA NOBILĂ și HIBRIDUL direct producător.

Clona Seibel 2, rudă apropiată a „tradiționalului” zaibăr. Foto: Flickr.com

În acest articol ne dorim să lăsăm cifrele să vorbească de la sine, mai ales că, deși provenind din statistici oficiale, din 1905 încoace, ele pot vor vorbi pe tonuri diferite în funcție de cititor. Așadar:

1905 83.700 ha vie indigenă (fetească, băbească etc), 6.500 ha altoiți (prinși în statistică pentru prima dată). 0 (zero) ha vie hibrid direct producătoare. 105.000 ha vie lovită de filoxeră.

Simplul fapt că în 1905, la 20 de ani după apariția filoxerei pe plaiurile noastre, noi aveam mai mult de jumătate din suprafața plantată filoxerată, deci pe cale de dispariție, e un exemplu al retardului instituțional și al incapacității autorităților de a gestiona situația, desi încă din 1885 a fost format un Serviciu filoxeric în Ministerul Agriculturii.

Să mai zicem ca între 1906 si 1915 suprafața totală a viilor pe rod ajunge la un constant minim istoric de aprox. 72.000 hectare. După primul razboi, situația pare a se ameliora simțitor (totuși e cazul să menționăm că statistica se îmbogățește cu Transilvania și Basarabia), însă împroprietăririle (ca urmare a recompenselor pentru veterani și datorită fărămițării naturale a proprietăților) duc spre o accelerare a plantațiilor cu vii hibride. E o altă discuție, dar e interesant ca în 1927 existau puțin peste 2100 de proprietari cu peste 5 ha de vie, pe când in 1935 se ajunge la 6400!

1925 282.200 ha vie indigenă și altoită vs. 109.000 ha vie direct producătoare. Curentul se accelerează în anii următori.

1935 168.000 ha cu vie indigenă și altoită și de 167.600 ha vie direct producătoare.

1939 177.400 ha indigenă și altoită față de 196.000 ha direct producătoare.

1947 135.000 ha indigenă și altoită vs 128.000 ha direct producătoare. Scăderile sunt firești deoarece în anii celui de-al doilea război mondial lumea a avut și alte preocupări mai vitale (sau mortale, după caz) decât cultivarea viței de vie.

(sursa: Victor Axenciuc, Evoluția economică a României: cercetări statistico-istorice: 1859-1947, vol. 2: Agricultura, Ed. Academiei Române, București, 1996)

Nu am explorat statisticile perioadelor 1947-1963 (perioada cooperativizării) și 1964-1989 (cea a cincinalelor și a recordurilor la hectar), însă le avem pe cele din 1990 care nu sunt altceva decât oglinda perioadei de dinainte de Revoluție, întrucât retrocedarile au început abia după Legea 18/1991:

1990 160.978 ha indigenă și altoită vs 62.601 ha direct producătoare. Din cele 160.000 ha vie nobilă doar 12.451 sunt în proprietate privată, precum și toată suprafața de vie direct producătoare, în fapt viile din curțile oamenilor și alte mici suprafețe scăpate miraculos de colectivizare. Așadar, e nedrept să blamăm regimul comunist pentru proliferarea viilor direct producătoare. A avut destule alte păcate, însă. Și de aici începe iar sarabanda replantărilor cu capșunică și nohan:

1997 82.278 nobilă vs 113.804 direct producătoare (aici a fost un vârf pentru via hibridă)

2005 93.001 vs 91.980 (acesta e anul când se schimbă raportul)

2015 92.495 ha indigenă și altoită vs 85.623 ha direct producătoare. E ultimul an cu date din domeniu prelucrate de Institutul Național de Statistică (sursa:http://statistici.insse.ro/).

De mai bine de 10 ani se observă o stabilizare a plantațiilor cu viță de vie nobilă. Practic jucăm în zona 90-100 mii hectare. De asemenea, se observă o constantă și lentă scădere a suprafețelor cu vie hibridă, fără însă ca diferența să treacă în tabara nobilă.

Un alt aspect reliefat de statistici la nivelul anului 2015 este situația proprietătilor cu viță de vie. Avem aproape 855.000 proprietăți (de departe cele mai multe din UE), la 183.000 hectare cultivate. Proprietatea medie este de 0.2 hectare. În Italia, de exemplu, proprietatea medie este de 2 hectare, iar in Spania 1,8.

Restul concluziilor le las pe seama dumneavoastră.

Scrie un comentariu