IMPORTANTVinuri

CĂTĂLIN PĂDURARU, despre „războaiele” vinului românesc: ”DEOCAMDATĂ AVEM PACE. Una care AMORȚEȘTE SIMȚURILE”

Există un embargou al vinului românesc? Avem vin de calitate produs exclusiv la noi în țară? Putem vorbi de oenoturism, de turism viticol în România? Și, în final, cât din piața vinului din afară ajunge, ca influențe, și pe piața vinului românesc? Câteva întrebări arzătoare la care am primit răspunsuri din partea cunoscutului om de vin Cătălin Păduraru. Recent, CEO-ul IWCB – Internațional Wine Contest Bucharest, cel mai important concurs de vinuri din Europa de Est, a avut curajul/nebunia de a aduce la noi în țară, printr-o traducere semnată de Radu Rizea, incitantul volum „Războaiele Vinului” – Blestemul Blue Nun, Miracolul Two Buck Chuck și Războaiele Terroiriștilor. Cartea semnată de profesorul Mike Veseth, autorul blogului The Wine Economist, beneficiază de adaptarea de specialitate a lui Cătălin Păduraru.

Cătălin, ai avut curaj, traducând, mă rog, scoțând pe piața românească această carte despre piața vinurilor. Legat de piața vinurilor din România, de data asta, ce ne poți spune? Există un război al vinurilor și în România?

Deocamdată există o pace, în România, dar care nu e foarte benefică pentru că amorțește simțurile. Războiul va veni cu siguranță, pentru că globalizarea e pe principiul vaselor comunicante, nu rămâne niciun vas deschis care să nu ajungă la același nivel, deci bătălia va fi cât de curând. Important e să fim pregătiți, să o înțelegem. Nu e nimic dramatic în lucrul ăsta. Sigur, pe anumite paliere de preț sau pe anumite paliere de, haideți să spunem, de ocazie, de consum, da, probabil că vor fi niște înlocuiri, dar lucrurile astea sunt mai ușor de manageriat în momentul în care, iată, citești o astfel de carte, care este fix de economia vinului. După ce începem să înțelegem că este o știință a economiei vinului o să înlocuim noi, să sperăm, așa cu mai mare curaj „eu cred că…”, „mie mi se pare că…” și o să apelăm la surse, haideți să spunem validate.

Există vin de calitate în România?

Da. Răspunsul este fără echivoc, da. Problema vinului în România nu este nici pe departe lipsa calității. Dimpotrivăm, aș putea spune. Calitatea foarte bună nu este încă foarte bine comunicată și ca atare nu este cunoscută. Oamenii se raportează la vinul românesc cumva pe șabloane din trecut, când au fost derapaje ale industriei dar în momentul de față, România viti-vinicolă, o spun fără niciun fel de ezitare, arată cu mult mai bine decât restul României. Problema este că nu avem știința comunicării, nu există strategii pentru a fi comunicat vinul, pentru a fi introdus în brand-ul de țară, pentru a fi una dintre valorile adoptate, pentru cultură, pentru identitate națională, pentru factorii de coeziune socială. În economie nu este suficient de bine văzut vinul, deși aduce o parte importantă la produsul intern brut, cu tot cu conexiunile pe orizontală și pe verticală. Nu mai spun ce șansă ar fi viticultura, care să lase celorlalte domenii, cum ar fi enoturismul, ce importanță ar avea, repet, pentru migrația inversă. Singura noastră șansă pentru redresare a sporului demografic.

Chiar mi-ai anticipat o întrebare. Cu oenoturismul în România, putem vorbi despre așa ceva?

Nu. Nu putem vorbi despre așa ceva. Ne păcălim singuri (…). Cele câteva extensii de activitate de la câteva crame, unde, le număram pe degetele de la o mână, hai să spunem că există și facilități de cazare, nu înseamnă oenoturism. Oenoturismul este un domeniu care în primul rând trebuie definit, trebuie să răspundă interesului turismului de familie. Asta presupune mult mai multe activități în jurul oenoturismului, care să lase familia să se simtă confortabil. Nu putem reduce doar la o degustare, doar la o băută și cu asta credem că am făcut enoturism. Fără tenis, fără golf, fără mini-golf, fără pescuit, călărie, ciclism și așa mai departe nu există. Apoi sunt niște standarde care ar trebui definite. Apoi trebuie făcut dinainte, nu să ne trezim post-factum că nu am avut un studiu de impact asupra mediului sau un studiu ecologic, ecologie însemnând și cum influențăm cultura satului. Gândește-te că într-un sat, de pildă din Transilvania, unde există acum viticultură bine dezvoltată, dar satul este rămas în urmă, încep să apară zilnic două-trei autocare. Fluxul ăsta este de natură să schimbe echilibrul acelei zone. Deci nu putem vorbi în momentul de față despre oenoturism. Este o șansă, este un lucru foarte bun de făcut, apreciem pe cei care au început dar nu suntem la nivelul la care ar trebui, la potențialul pe care l-am putea exploata din această activitate.

În cartea asta se pomenește despre triada brand-soi-regiune. Cum vezi aceste lucruri în România?

Mike Vesseth, autorul „Wine Wars”, „Războaiele Vinului”, este un economist și pune lucrurile destul de clar în diferite categorii. Asta cu brand-ul în față este o opțiune. Sunt foarte multe țări unde regiunea viticolă, într-un fel sau altul, s-a transformat în brand. Noi suntem la confluența dintre două curente, din lumea veche și din lumea nouă, dat fiind că noi am ieșit mai târziu pe piață.

Și care câștigă?

Este un război. Ar trebui ca în spatele fiecărei bătălii, indiferent de care parte a frontului ești, trebuie să ai în spate și un strateg care să poată anticipa mișcările și care să poată anticipa, într-un fel sau altul, cum arată viitorul. În momentul de față sunt foarte multe firme în România, din domeniul vinului, care merg foarte bine cu brand-ul în față.

Oricum în trecut, pe vremea lui Ceaușescu, era Cotnari, Murfatlar, Jidvei etc.

Era un…haideți să spunem glisaj aproape nepermis, între un brand, cu ghilimele de data asta și o regiune viticolă. În momentul de față, în România, soiul este destul de important într-un mod paradoxal, pentru că noi până la venirea comuniștilor aveam mai mult sortiment de (Murfatlar, Cotnari etc., n.r.) … în care soiurile, foarte multe erau amestecate. Nu prea erau monovarietale. Asta s-a întâmplat de fapt o dată cu venirea filoxerei, cu necazul pe care l-am avut la începutul anilor 1.900 și după aia când au venit comuniștii. Acum lumea a început să-și revină din nou în a cupaja diferite soiuri și poate câteodată e mai important brand-ul și sunt suficiente crame care ne dovedesc lucrul ăsta.

Unde sfătuiești iubitorul de vin bun românesc să îl caute?

Cărțile bune se caută în librării bune, în bibliotecile bune…

Aha, și asta e analogia?

Mai ales când ai nevoie de informație. Sigur, mai ales noi, în lumea vinului pretindem într-un fel sau altul că suntem pe fluxurile de informație și știm cam toate lucrurile despre noile vinuri. Totuși, un iubitor al vinului se presupune că poate fi medic, avocat, constructor și așa mai departe… nu are timp să fie conectat în permanență la această realitate. Și atunci este bine să meargă în locuri în care vânzarea este asistată, în care li se poate spune ceva. De asta, din punctul meu de vedere, sigur, subiectiv, cred că magazinele specializate sunt prima opțiune, dublate pentru cei care sunt cu adevărat împătimiți, de studierea bibliografiei de specialitate. De specialitate, când spun, cu referire la vin, nu la tehnica de obținere a vinului. Acestea ne ajută foarte mult: să înțelegem contextul, să înțelegem istoria, să ne înțelegem vinul nostru, să înțelegem de ce, de pildă, nu mai suntem pe piețele occidentale. Nu neapărat efectul proastei managerieri pe care am avut-o în ultimii 28 de ani, că e adevărat că a fost foarte proastă la nivel centralizat, ci mai degrabă de faptul că avem un handicap de imagine, noi lipsind vreo 200 de ani de pe piețele mari, ca urmare a embargoului impus de Poarta Otomană, care deși nu a fost o administrație crâncenă pentru țările române, a facut ca spre vest să nu mai poată merge vinul. Inclusiv din Transilvania nu mai plecau spre Viena pentru că puținul vin care se făcea în Transilvania era băut de potențații vremii de atunci. Lucrurile sunt destul de simple.

Există un embargo pentru vinul românesc și în momentul de față?

Nici vorbă. Dimpotrivă.

Sau o lipsă de lobby doar?

Nu. O lipsă de strategie. Nimeni nu poate face nimic în afara voinței noastre de a fi pe piețele externe și de a comunica corect valorile. Suntem, din punctul acesta de vedere, la limita colapsului. Nu suntem prezenți în literatura de specialitate, nu suntem vizibili, nimeni nu are încredere și singura asociere care se face, în cel mai bun caz, dar pun ghilimele, este cu brand-ul de țară, care este un brand prost, un brand negativ. Ca atare, greu de crezut că putem fi curând pe piețele externe dacă nu facem ceva.

Soluția este asumarea, în primul rând a Ministerului Agriculturii, a faptului că nu au un mecanism sau un organism din interior care să fie orientat către piață. Sunt cel mult câțiva oameni care se uită la cum se plantează via și care e sistemul, balanța de plăți cu APIA și așa mai departe. Pentru piață nu este nimeni, nu este niciun fel de strategie. Nu sunt studii susținute despre istoria soiurilor românești, despre genetica lor, nu există conexiuni culturale. Din punctul acesta de vedere, daca Ministerul Agriculturii și-ar asuma că nu poate acoperi singur această problematică și ar face parteneriate cu Ministerul Culturii, cu Ministerul Turismului, cu Ministerul Economiei, cu Ministerul Afacerilor Externe și da, poate în 10 ani am avea o șansă pentru vinul românesc pe piețele externe. Altfel nu! Toate țările au luat în serios competiția asta. Țări care până mai ieri nu existau pe piața vinurilor sunt astăzi puteri. Să nu uităm, Australia acum 25 de ani nici nu exista, nu emitea nicio pretenție. Ei bine, acum e una din marile puteri și așa mai departe. Nu mai spun de țări care chiar nu…Cehia, Slovacia și așa mai departe, care au la momentul de față în palmares, mai multe medalii decât avem noi. Și că veni vorba de concursuri, am avut Concursul Internațional de Vinuri București, care a ajuns în scurt timp unul dintre cele mai mari concursuri, depășind Citadelles du Vin, Paris și așa mai departe, Ljubljana cu concurs din anii 50, și nu i-am acordat nicio atenție. Greșim! Cuvântul meu final este GREȘIM!

Noi nu putem decât să punem problema să vedem…poate cineva se va sesiza sau în veci, amin!

Sau în veci amin, dacă lucrurile rămân așa.

Voiam să te întreb tot legat de cartea, pe care iarăși repet, ai avut curaj să o aduci în România, în felul ăsta, foarte elegant de altfel, care mie mi s-a părut că este o carte de citit, una dintre must-have-urile iubitorului de vin și doritorului de a vedea pe ce lume trăiește în lumea asta, în general… există și la noi Two Buck Chuck, McVin….mi se pare că parcă există, e bine să-l susținem?

Încep prin a spune că această carte este mai mult decât o carte de specialitate, este o carte care deschide sau pune lumina peste oportunitățile de business sau de implicare, cu finalitate financiară pentru antropologi, sociologi, oameni din publicitate, medici dacă vrei, antreprenori în turism, în industria divertismentului, deci merită citită. Revenind la Two Buck Chuck, adică vinul ieftin, trebuie să facem o precizare: în contextul globalizării, nivelul vinului de jos a crescut foarte mult în calitate. Deci există vinuri ieftine, fără personalitate foarte mare, dar care sunt foarte corecte, ceea ce în trecut, la nivelul de jos, nu prea exista. În România sigur, sunt astfel de vinuri și de import și autohtone. După părerea mea, modelează într-un mod plăcut sau benefic piața, pentru că iau un public de jos, care nu era apropiat de vin, îl ajută să aibă acces printr-un preț decent și cu siguranță cei care vor să învețe ceva despre vin sau își trezesc, își găsesc apetența în chestia asta, vor trece mai departe. E în regulă! (…) Când vom renunța la ipocrizii de genul „nu, noi vrem să luăm vinuri de consum rapid și trebuie neapărat să fie cu plută”, screw-cap-ul nu are nimic! Chiar în cartea lui Mike Vesseth spune: 70% din vinurile care se cumpără de la raft sunt băute în primele trei ore de la achiziție. Dacă sunt băute în primele trei ore de la achiziție, alea chiar nu au nevoie de dop de plută. La fel de bine și bag-in-box-ul, care este privit în momentul de față, percepția, și nu doar în România ci în toată lumea, ca fiind unul din ambalajele poluatoare și cu impact…e tocmai pe dos. Are amprenta de carbon cea mai mică, consumul de apă pentru fabricare este cel mai mic și, pe de altă parte, reține destul de bine pentru perioade, sigur limitate, vinurile le menține în condiții foarte, foarte bune. Deci trebuie să ne gândim întotdeauna „Domnule, ce vrem?”. Mergem la munte. Ok. Mergem la munte, facem picnic. Punem sticlele acolo, după aia ce facem cu ele? Le lăsăm să le ia eventual echipele de voluntari. Nu! Așa un bag-in-box l-ai strâns, l-ai…. Depinde de ocazia de consum. Pe de altă parte, știu suficiente cazuri de oameni cu bani, cu educație, cu poziție socială, care nu dau suficientă atenție ritualului. Când e vorba de un consum de plăcere, să știe ce sticlă să-și aleagă, una cu greutate, una care să transmită ceva.

O educație a vinului. Noi exact asta ne-am propus. Să îi ajutăm pe cei care vor să ajungă să știe ce să caute pe piață.

Într-un fel, poate, e natural ca o televiziune privată să facă lucrul ăsta, dar aș spune că ar fi fost la fel de natural ca televiziunea publică să facă lucrul ăsta. Pentru că, repet, dacă noi aducem 0,8% din Produsul Intern Brut, aș opina ca un 0,8% din emisia, din totalul emisiei TVR ar putea fi o paritate firească.

Asta într-o logică bună. Ai ajutat oamenii să ajungă la niște cărți de vin foarte, foarte interesante, eu mi-aș dori să citesc absolut tot ce ai adus tu pe piața românească a cărții vinului. Recomanzi o carte în mod special?

Ar fi nedrept. Dacă acum trei ani literatura dedicată vinului era într-o stare destul de proastă, acum există suficiente titluri. O simplă căutare pe Google poate să ne dea rezultate destul de relevante. Avem despre istoria sticlei, care… învățând istoria sticlei, învățăm istoria popoarelor și istoria vinului. Filosofia vinului. Istoria vinului. Sunt cărțile lui Jancis Robinson despre degustări. Avem atâtea cărți, sunt măcar zece cărți în momentul de față care merită să fie citite, și în avantaj să fie totuși în limba română. De asta m-am și străduit foarte tare, pentru că începuseră să apară cărți, dar erau traduse de traducători care știau foarte bine engleză, dar care nu înțelegeau nimic din termenii de specialitate și din lexicul pe care noi îl folosim și atunci am decis să mă implic, nefiind neapărat o misiune foarte simplă și cu atât mai puțin retribuită. Ceea ce, iarăși o paranteză dacă vrei, genul ăsta de acțiuni care până la urmă țin de lărgirea ecartes-ului cultural și așa mai departe, ar trebui susținute altfel. Nefiind acțiuni care să aducă profit, ar trebui susținute în mod sindicalizat sau chiar din partea statului.

Tu ești un cunoscător într-ale vinurilor. Vreau să-ți pun o întrebarea strict personală. Ai un vin preferat din vinurile românești?

Nu îmi pot permite să am un vin preferat. În primul rând, mai vreau să trăiesc încă vreo 50 de ani și vreau să am experiențe cât mai multe. Evident, am stiluri preferate, în mod clar.

Poți măcar să ne precizezi? Alb, rose, spumant, roșu?

Nu-mi e rușine să spun. În funcție de sezon, lucrurile mai variază, însă întotdeauna mi-au plăcut vinurile cu aciditate și cu mineralitate, albe, foarte mari. Sunt fan. Albe seci. Rose-uri, cred că… doar să aibă vreun defect…sunt îndrăgostit de rose-uri. Iar la roșii în momentul de față oscilez între o Fetească Neagră cu ceva, un soi internațional, către vinurile din regiuni călduroase, cumva cu un caracter supra-copt, nu oxidativ, dar grele și cu alcool destul de ridicat, a se înțelege Australia.

Noi îți mulțumim foarte mult și sperăm că ușa ta va rămâne deschisă dacă vom mai avea întrebări sau nevoie de sprijinul tău de specialist.

Atâta vreme cât va rămâne ușa, va fi deschisă.

Mulțumim, Cătălin!

Scrie un comentariu