Fără categorie

Secrete mici din Dealu Mare: Bancherul, ozgundiacul și vinul zeului roz

Circulă de ceva vreme, unii au văzut, sticle pe care scrie Clar, Jar, Har sau Cleștar. Unii mai țin minte că erau făcute de niște chinezi art-nouveau, poate cei de la Dragonul Roșu, dar parcă nu ei, totuși… Alții știu sigur că era o etichetă greșită, cu ceva litere lipsă, alții încă trăiesc cu impresia că e vorba de niște rapperi americani, ceva cu Klan, care și-au luat vie pe la Urlați sau ceva de genul…

Este Dagon Clan, o aventură cu puține hectare, multă inimă, multă experiență pe afară, un strop de inspirație și o tonă de muncă de chipă. E greu să înțelegi tipul ăsta de branding fără să fi gustat vinurile și fără să cunoști proprietarul. Dagon, tipul bărbos de pe etichete, este un zeu mesopotamian / canaanit al fertilității, care a inventat plugul și agricultura. Iar dacă omenirea s-a născut pe-acolo, pe lângă Sumer, tot pe-aproape s-a născut și vinul…

 

Unii oameni, chiar dacă fac banking, sunt oameni

Proprietar este Mihnea Vasilache, analist pe Wall Street, pe la Morgan Stanley, asociat pe la JP Chase în Londra, apoi vicepreședinte la Bank of America (tot în Londra), până în ziua în care s-a hotărât că timpul și libertatea costă mai mult și a înființat, alături de câțiva parteneri, un fond de investiții de succes. Fondul a crescut și a tot crescut, dar a rămas independent.

Când ieși cu el în oraș vezi că, de fapt, de la prietenii apropiați până la cârciumarii la care adastă, toți au ceva în comun. Parcă și vinurile pe care le aleg sau mâncărurile de lânga ele (era invers, cumva?) au ceva în comun. Între ele, dar și cu ei. Nu delirez, nu am băut, e ceva în felul în care unii oameni mănâncă unele chestii. Nu în alegerea, în sine, ci în felul. Vezi mai rar o doamnă pe la 40 de ani întrebând „Dar chifteluțele alea de pește mai sunt?”, cu o poftă care trece din ochi până în felul în care pronunță ultimul sunet. Sunt oameni care au voluptatea căutării, a descoperirii, a împărtășirii lucrurilor bune. Oameni în a căror conversație este vorba despre lucrurile corecte, bune, frumoase pe care le întâlnesc, nu despre câtă mizerie înghit prin birourile / țările / drumurile pe unde își petrec zilele. Oameni pe care succesul altora îi motivească să construiască ceva cel puțin la fel de bun, de frumos.

Cam despre asta este vorba. Pe Mihnea Vasilache nu l-a interesat să-i placă lumii Jarul, Harul, Clarul și Cleștarul, nici după nume nici după zeul cel vechi, nici după gustul vinului. Îl interesa doar să le placă acelor oameni care iubesc lucrurile frumoase, corecte, bine făcute. Câțiva, dat fiind că oricum produce doar câteva mii (2-5 mii) de sticle per etichetă. Ca un economist, ca un matematician, ca un bucătar știa de dinainte că dacă iei cateva lucruri și le aduni, nu poți să ajungi decât la un rezultat. Salarii mari, producție zero, tipărit bani – inflație. Minciună, tupeu, prostie – revoltă. Mă rog, el nu trăiește în lumea asta. La el, calculul era – pământ perfect, vie bună și bătrână, oenolog bun – vin bun.

 

Mad Max prin viile franceze

Și așa ajungem la ozgundian, bănuiesc că de la începutul articolului vreți să știți ce înseamnă și deja v-ați pierdut răbdarea. Oz vine de la aussie, care înseamnă australian. Și gundy, deja v-ați dat seama, de la Burgundy. Ozgundy / ozgundian Este numele generic dat celor trei australieni care au modificat nițel epistema prin Burgundia și s-au apucat să facă vinuri de top cumpărând struguri de pe cele mai bune parcele. II gâdilă și piaptănă alde Jancis Robinson și alți mari critici de vin ai lumii, care se mai și laudă când apucă să le cumpere vinurile. Adică, devine clar, nu sunt de ici-de colo.

Doi dintre cei trei sunt Le Grappin – Andrew și Emma Nielsen. Al treilea este Mark Haisma, un hăndrălău blond-roșcat, ciufulit, cu mâini muncite și privire de om bun. De vinurile lui Mark se îndrăgostise Mihnea. A încercat, aproape de ultima clipă, să cumpere ultimele sticle dintr-un lot, site-ul a acceptat tranzacția, dar vinul, oficial, nu mai exista. Mark l-a sunat ca să rezolve și i-a cărat sticlele personal. S-au împrietenit, iar lucrurile s-au construit mai repede decât o autostradă. Chinezească, evident, altfel nici copiii noștri nu beau Jar.

În primăvara lui 2014 ajungeau în Dealu Mare – aproape de aeroport, de București, identificau parcele bune de cumpărat struguri, parcele bune de cumpărat… În toamna lui 2014 ieșeau primele vinuri. Primite cu aplauze reținute de către câțiva bloggeri și cu multă indiferență de restul lumii. Nu era Bordeaux-ul pe care îl știam, nu era nasul obișnuit din Dealu Mare, nu erau serile alea în restaurante cu draperii grele, în care să fornăim la lansări și să vorbim doct despre arome. Erau vinuri sălbatice, făcute cu drojdiile locului. Unele duse la capăt cu atâta dificultate încât nimeni nu mai credea că vor mai fi gata vreodată, sau măcar înainte de următoarea recoltă…

Anul trecut le-am dat de urmă, m-am bucurat de ele ca un copil. Cleștar a fost primul vin alb demisec de care m-am îndrăgostit, după ani și ani de pasiuni de orice culoare, dar neapărat seci. Am văzut apoi crama, în dependința unui han cochet, unde am găsit cea mai mare colecție de vase mici și foarte mici. Multe cât un stat de om, și prin asta vreau să zic mult mai mici de înălțime decât mine, aproape cît un om normal… Am dat fuga pe la câțiva prieteni, prin țară, să le fac cunoștință, dar prea puțini s-au lăsat seduși la fel de repede. Dagon sunt prea mici, prea greu de găsit, prea ciudați – cum adică Estate și Clan? – și, de fapt, de ce Burgundia și nu Bordeaux-ul nostru sfânt, de pe aceeași paralelă cu Dealu Mare?

Apoi a venit Gault Millau, a zis că Har e cel mai bun vin rose din România, și tot stocul s-a epuizat. În miez de iarnă, când rose-ul e la fel de plăcut ca baia prelungită la copcă. Mă rog, pentru unii merge. Pentru ceilalți, sigur a fost de curiozitate, ceea ce e tot bine. Un triumf pentru străvechiul zeu DAgon, în varianta sa roz. E bine când vinul bun ajunge la cine trebuie. Mihnea știe asta, că de-aia l-a făcut.

Sunt însă sigur că sunt mulți care, din diverse motive, nu au ajuns la aceste vinuri. Așa că am considerat potrivit să vă aducem aminte de ele, de unul dintre micile secrete din Dealu Mare, poate vi se face poftă de ceva special! Personal, garantez că nu vă plictisiți cu ele…

Scrie un comentariu